autismedu.org

Listă de priorități a părintelui

5 min de citit

Masca de oxigen

În avion, înainte de decolare, se spune că în caz de depresurizare trebuie să-ți pui prima oară masca și abia apoi să îl ajuți pe copil. Nu este egoism. Un adult fără aer, care și-a pierdut cunoștința, nu poate ajuta pe nimeni.

La fel este și în familia unui copil cu autism. Mulți părinți se concentrează total pe copil și uită că ei sunt cei care îl susțin zi de zi. Dacă părintele cedează, copilul pierde sprijinul de care are cel mai mult nevoie.

Epuizarea nu este un eșec

O intervenție serioasă este un maraton, nu un sprint. De obicei înseamnă mulți ani de lucru, cu multe ore pe zi. Părintele este adesea managerul echipei: ține legătura cu terapeuții, cu specialistul, cu grădinița sau școala și cu familia. Uneori este singurul care duce toate acestea.

Epuizarea poate apărea chiar și atunci când copilul progresează bine. Nu înseamnă că ai greșit sau că nu iubești destul. Este o consecință firească a unui efort prelungit.

Ce ajută:

  • Programează-ți timpul tău așa cum programezi ședințele copilului. O oră sau două pe zi, chiar dacă înseamnă doar o carte sau un film.
  • Cere ajutor. De la partener, de la bunici, de la prieteni, de la alți părinți. Acceptă-l.
  • Nu aștepta să cedezi. Epuizarea nu se rezolvă cu o singură vacanță, ci cu un ritm de viață care se poate duce pe termen lung.
  • Cere planul de intervenție sau un rezumat al lui pentru săptămâna următoare și ține-l la vedere, de exemplu pe frigider. Când știi ce se lucrează și ce urmează, ești mai liniștit. Incertitudinea obosește mai mult decât munca în sine.
  • Rămâi implicat, dar înțelege că nu trebuie să faci totul singur. Părintele care înțelege programele și urmărește obiectivele în viața de zi cu zi are un rol foarte important, dar nu este singurul rol.

Frații și surorile

Atunci când un copil din familie primește diagnosticul de autism, atenția întregii case se mută spre el. Fraților și surorilor le este adesea greu să-și găsească locul. Părinții presupun că ei „au timp” sau „se descurcă”. Dar un frate sau o soră mai mare este tot un copil, cu aceleași nevoi de atenție și de siguranță.

O idee simplă care a funcționat pentru multe familii: alegeți o zi pe săptămână, de exemplu joia, în care unul dintre părinți petrece câteva ore doar cu fratele sau sora. Pe rând, nu amândoi. Un părinte și un copil, fără al treilea, fiindcă într-o relație în trei, de obicei doi dintre ei se apropie mai mult. Mergeți la film, la teatru, în parc sau oriunde alegeți împreună. Important este ca ziua să fie aceeași în fiecare săptămână.

Mulți părinți observă după câteva luni că relația cu acest copil se apropie. Iar relația dintre frați se schimbă și ea. Copilul care are timpul lui securizat nu se mai teme să împartă părintele cu fratele sau sora.

Frații pot fi și parteneri de joc. Un părinte povestea că fiica lui a învățat să-și cheme fratele în joc, să ofere și să ceară pe rând, iar fratele a preluat de la ea expresii și jocuri. Cererile pe care le formula ea l-au inspirat pe el. Nu este însă datoria fratelui sau a surorii să devină terapeutul copilului. Ei au dreptul să fie, înainte de toate, copii.

Câteva reguli utile:

  • Vorbiți cu ei pe înțelesul vârstei despre ce se întâmplă în familie.
  • Lăsați-le loc pentru propriile activități, pentru prieteni și pentru succese.
  • Nu le cereți să fie perfecți ca să compenseze situația.
  • Dacă simțiți că au nevoie de sprijin, discutați cu un specialist.

Tații și diagnosticul

De cele mai multe ori una dintre persoanele din familie observă prima că ceva nu este în regulă. Adesea este mama, care petrece mai mult timp cu cel mic. Celălalt părinte, de multe ori tatăl, primește diagnosticul ca pe o lovitură venită brusc.

Reacția poate fi negarea: „o să vorbească mai târziu”, „așa a fost și vărul lui”. Negarea poate dura luni sau ani. Din păcate, fiecare lună de întârziere înseamnă timp în care copilul nu primește sprijinul de care are nevoie.

Câteva lucruri de știut:

  • Nimeni nu are vină. Părinții nu au făcut nimic care să provoace autismul și nu l-ar fi putut evita.
  • Negarea este o reacție de apărare, nu o lipsă de dragoste. Merită totuși depășită.
  • Tatăl poate avea un rol foarte important, de la jocul zilnic până la participarea la ședințele cu specialistul.
  • Dacă un părinte are îndoieli, cel mai bun lucru este o evaluare făcută de un specialist, nu o discuție care se tot amână.
  • Diagnosticul poate fi aflat devreme. Nu merită așteptat „să se vadă mai clar”. Evaluările standardizate pot arăta riscul încă din primii doi ani de viață.
  • Dacă medicul comunică un diagnostic „atenuat”, de exemplu „elemente autiste”, cereți clarificări. Întrebați ce urmează și ce intervenții recomandă.

Al doilea copil

Al doilea copil este de obicei dorit și așteptat. Părinții au deja experiență, sunt mai relaxați, știu la ce să se aștepte.

Când al doilea sau al treilea copil primește diagnosticul de autism, lumea părinților se schimbă din nou. Lucrurile pe care le știau de la primul copil nu se mai aplică.

Pentru acești părinți, câteva idei:

  • Este în regulă să fii copleșit. Nu e un eșec că nu ai știut dinainte.
  • Caută sprijin și informații din surse bune: specialiști, alți părinți, cursuri, comunități.
  • Nu uita de ceilalți copii. Alocă timp pentru ei, dacă se poate regulat.
  • Dacă urmează un alt copil, e normal să ai emoții. Discută cu medicul și cu specialistul copilului și cere o evaluare ori de câte ori ai îndoieli.

Ce rămâne

Un copil cu autism are nevoie de un părinte echilibrat. Un părinte care are grijă de el însuși nu își neglijează copilul. Își protejează cea mai importantă resursă a lui.

Acest text se bazează pe experiența și pe observațiile părinților. Nu conține date medicale despre frați sau surori și nu înlocuiește consultul cu un specialist.

Ai o întrebare sau vrei să ne spui ce te-a ajutat?Scrie-ne la contact@autismedu.ro.