Povești: de la diagnostic la azi
Ziua în care m-am trezit
Autism infantil. Note autiste. Elemente autiste. Autism atipic. TSA (tulburări din spectrul autist). Toate sunt diagnostice, iar fiecare familie le primește altfel. Uneori, și nu rar, chiar membrii aceleiași familii le primesc diferit. Mama într-o direcție, tatăl în alta, sau invers. Unul dintre ei nu realizează despre ce e vorba sau se liniștește cu gândul că, pe măsură ce crește, copilul va recupera de la sine. Ori că propria viață nu se va schimba prea mult în anii care vin.
Nu știu dacă e negare sau o formă de confort și de instinct de supraviețuire. Am fost la fel și știu exact cum e. Aș putea spune în apărarea mea că, acum vreo 20 de ani, informațiile și cunoștințele specialiștilor tindeau spre zero. Oricare ar fi motivul, mintea mea a reacționat la fel: mie nu mi se poate întâmpla. Aveam o carieră în ascensiune, o familie minunată, alte lucruri de făcut. Autism? Copilul meu are o întârziere. Și ce dacă? O să recupereze când se duce la grădiniță.
În primul an după diagnostic am fost la medici, la specialiști, la bioterapeuți. Dar fără implicare, ca și cum ar fi fost o parte din serviciu. Un fel de compromis, ca să nu mă cert cu soția mea. Toate astea au durat până când realitatea m-a lovit în plex, în așa fel încât mi-a luat tot aerul.
Fiul nostru avea vreo 3 ani și jumătate când soacra mea a găsit într-un ziar o știre: o fundație pregătea o grupă de grădiniță pentru copii cu autism. Obținuseră un grant de la Banca Mondială și cu un an înainte făcuseră o grupă pentru copii autiști mai mari. Anul acela voiau să încerce și cu preșcolari. Autiști mari, preșcolari? Nu aveam habar de noțiunile astea decât prin prisma vârstei copilului. Soția mea a sunat și a făcut o programare într-o zi din weekendul următor. „Să venim cu copilul?” „Nu, nu e cazul.” Bine.
Curtea
Sâmbăta următoare am căutat adresa, am parcat și am făcut câțiva pași pe jos. Ne-am oprit în fața unui gard înalt, de tablă verde. Două corpuri de clădire cu o curte între ele, totul închis cu gardul acesta de vreo trei metri. Curat, văruit, frumos. Am încercat poarta. Încuiată. Soția mea a căutat telefonul ca să sune persoana cu care vorbise, iar eu am sunat la sonerie, un punct alb în marea de verde. După câteva clipe s-a auzit un declic și poarta s-a descuiat. Nu s-a deschis, dar am simțit că nu mai e încuiată. Am zâmbit și am intrat.
De aici, totul a devenit haos. Am făcut vreo trei pași înăuntru, cât să las loc și soției mele să intre în spatele meu, și nu am apucat să cuprind nimic cu privirea. Imediat m-a luat în brațe o fetiță. De fapt, aproape o femeie. Am aflat ulterior că avea 16 ani. Dacă ar fi stat liniștită undeva și nu ar fi deschis gura, ai fi crezut că e o liceană, măcar după numărul de coșuri de pe frunte. Și-a pus capul pe umărul meu și a început să bolborosească ceva. Nu înțelegeam ce spune. Eram împietrit. Doar ochii mi se mișcau și dădeam roată curții.
Vreo două sute de metri pătrați de curte, între clădiri care acum vedeam că sunt de fapt trei, în formă de U. În ei, treizeci sau patruzeci de oameni, de la 14 la 50 de ani, mișcându-se prin curte. Vreo 20 dintre ei erau tineri, foarte tineri. Aveau exact comportamentul pe care îl avea fiul meu la 3 ani și jumătate. Pentru că fiul meu era complet nonverbal, purta scutec, nu mânca singur, nu înțelegea ce i se spune, nu se îmbrăca și nu se dezbrăca singur, avea zeci de stereotipii și autostimulări. Fluturau din mâini, se uitau în gol la un perete sau păreau că se ceartă cu peretele, alergau prin curte, se bucurau de câte o jucărie de pluș, săreau, râdeau singuri. Zero interacțiune între ei.
Apoi au venit două doamne. Soția mea era încă împietrită lângă poartă, fără să facă vreun gest. Doar ochii mari, larg deschiși, spuneau povestea furtunii din mintea ei. Una dintre doamne a desprins-o cu blândețe pe liceană de mine, iar cealaltă a închis poarta în urma noastră, ne-a zâmbit și s-a prezentat ca fiind directoarea centrului.
Promisiunea
În cele două ore care au urmat am stat cu directoarea într-una dintre camerele dinăuntru, cu priveliște spre curte. Nu-mi mai amintesc ce ne-a spus despre grupa de preșcolari. Am pus informațiile în sertărașele minții, dar atenția mea era în altă parte. Am aflat că cei din curte erau copii autiști, de diferite vârste, cu aceleași achiziții și același comportament ca ale celui mic propriu și personal. Erau aduși împreună într-un fel de grupă. Nu de școală. Grupă. Făceau activități împreună, oarecum activități și oarecum împreună. De fapt, încercau ca pentru câteva ore pe zi să-i țină fericiți și să le ofere părinților 4-5 ore de libertate. Nu aveau ce face mai mult pentru ei.
Am întrebat dacă există medicamente, terapii, ceva. Doamna mi-a înșirat medicamentele pe care le luau „copiii” din curte, câteva exerciții de kinetoterapie și alte câteva terapii. Mi-a explicat că nu există nicio șansă, dar că ne putem ține copiii fericiți. Mai auzisem asta.
Am plecat de acolo pe tăcute. Nici eu, nici soția mea nu am scos un cuvânt până la mașină. Am condus în transă până acasă. Acolo ne-am uitat unul la altul și fiecare s-a dus în altă cameră. Cred că aveam nevoie de un reset, amândoi. De fapt, mai mult eu.
Aceea a fost ziua în care am realizat, empiric, cum putea mintea mea să proceseze atunci, că nu e ca o răceală, că nu trece de la sine, că fiul meu nu va evolua doar pentru că va merge la grădiniță, că nu va recupera din mediu. Că după mulți ani se va muta, poate cu câteva cuvinte în plus, în aceeași curte, la 20 de ani, exact ca acei copii-adulți pe care îi urmărisem.
În ziua aceea nu am atins subiectul. Ne-am făcut doar planurile pentru ca fiul nostru să urmeze grupa de grădiniță la anul. Nimic despre ce văzusem. A doua zi, seara, înainte de culcare, ne-am oprit în fața dormitorului și i-am spus soției mele: „Copilul meu nu o să ajungă așa. O să-l recuperez. Se va face bine.” Nu m-a întrebat ce vreau să spun. Nu m-a întrebat cum. Nu mi-a pus decât o singură întrebare, uitându-se în ochii mei: „Promiți?” Am spus „Da”. Habar nu aveam cum o să o fac sau ce înseamnă asta. Știam doar că trebuie să găsesc o soluție.
Aceea a fost ziua în care m-am trezit.
Azi
Fiul nostru are acum 28 de ani. Copilul care la 5 ani purta scutec, era non-verbal, plin de învârtit de roți de mașinuțe și fluturat din mâini la pereți, e acum doctorand în filozofie după ce și-a terminat studiile de licență și master la KU Leuven, locuind singur, în cămin, la 2000 de kilometri distanță de casă. Ba e doctorand cu tot cu bursă. Cumva i-a convins pe cei din comisie că ceea ce vrea să studieze e important.
Există copii care la un moment dat au primit diagnosticul de autism, sever sau mediu afectați, iar astăzi nu mai îndeplinesc criteriile pentru tulburarea din spectrul autist. În cazul tuturor celor pe care îi cunosc eu, schimbarea s-a produs în mai puțin de 4 ani, de obicei până copilul a împlinit 7 sau 8 ani, iar părinții au fost cei care au făcut diferența. Ceilalți din jurul lor au pus doar umărul. Faptul că nu mai îndeplinesc criteriile înseamnă că învață din mediu, sunt atenți la ce se întâmplă în jurul lor, sunt verbali, poartă conversații, imită spontan, învață prin observație și sunt interesați de ce poate oferi mediul. Sunt recuperați? Nu încă. Recuperarea se poate bifa atunci când copilul reușește să învețe toate abilitățile pe care le are un copil neurotipic de aceeași vârstă, sau măcar 95-98% dintre ele, de preferat până la 7-8 ani. Nu pentru că cel mic ar înceta să învețe, ci pentru că de la vârsta aceasta numărul abilităților noi se măsoară în mii, aproape toate în zona socială sau a comunicării sociale. Timpul devine bariera, nu capacitatea copilului.
Ce e important este că un copil învață să învețe și găsește în mediu interese noi, care îi stârnesc curiozitatea și îl fac să vrea să știe mai multe.
Ce face diferența sunt intervențiile profesioniste de Analiză Comportamentală Aplicată, nu cele în care diverși specialiști cu formări diverse „fac și analiză comportamentală”. Și implicarea familiei, pentru că între 60% și peste 90% din timpul în care copilul este treaz, el este cu familia. Fără familie, oricât de buni ar fi specialiștii, șansele reale sunt cu mult mai mici.
Fiul nostru nu a ajuns în curtea aceea. Iar drumul de la ziua în care m-am trezit până azi a început cu o promisiune și cu o decizie: să nu mai aștept să treacă de la sine.