Povești cu copii
M., clasa a doua
Copilul este acum în clasa a doua. Prima dată când a mers la grădiniță avea 5 ani. Aproape o lună a stat câte 5-10 minute pe zi, apoi pleca împreună cu însoțitorul. A urmat a doua lună, în care a stat vreo jumătate de oră. În a treia lună a ajuns la aproape o oră și jumătate. După 6 luni stătea la grădiniță între 2 și 3 ore, cu însoțitorul alături, doar în perioadele în care activitățile permiteau predarea câte unui obiectiv din planul de intervenție. În tot acest timp, acasă se lucra intens, ca să se acopere toate abilitățile care l-ar fi putut ajuta să se integreze.
A durat un pic mai mult de un an până când însoțitorul a putut transfera autoritatea către educatoare și a putut ieși din sală. A urmat clasa pregătitoare, din nou cu însoțitorul alături, la școală de masă. O provocare uriașă. Apoi prima parte a clasei întâi, cu reușite fabuloase: însoțitorul s-a mutat în spatele clasei. În a doua parte a anului, pe hol, în afara clasei, păstrat doar pentru pauze, suport emoțional și colectare de date.
A venit clasa a doua. În prima zi de școală, toți colegii îl căutau pe M., pentru că pentru ei e prietenul lor. „Pentru că M. nu se supără niciodată degeaba. Și pentru că M. ne ajută mereu să câștigăm concursurile de limba română.” Pe M. îl știe toată școala: fiecare profesor și aproape fiecare elev din clasele mai mari. Nimeni nu îl evită. Dimpotrivă, este căutat și invitat la aproape toate petrecerile de zi de naștere din clasa lui, chiar și la cele restrânse. Are două prietene bune și doi prieteni, toți din clasa lui.
Săptămâna aceasta a luat o diplomă la un concurs național de pictură, pentru o lucrare la care a muncit câteva luni, îndrumat de profesorul lui de arte. Ora de arte pe care nu o suporta în clasa pregătitoare, când plângea că nu vrea arte. Profesorul nu s-a supărat. A încercat să-l înțeleagă și l-a lăsat, în reprize scurte, să facă ce vrea, după ce trăgea o linie cu pensula pe hârtie. De la o linie s-a făcut un pom, apoi un peisaj, iar după un an și jumătate de „păhărele” mici de artă, copilul nu concepe să lipsească de la ora de arte.
Acum câteva zile a reușit să termine un traseu la sport, deși nu are talent sportiv: a driblat cu mingea de baschet, a trecut-o dintr-o mână în alta și printre picioare, a alergat ținând mingea între picioare. Greu. Însoțitorul l-a rugat să renunțe, pentru că nu e pentru el. Profesorul de sport l-a încurajat să continue, iar M. l-a ascultat. A încercat de zece ori și a reușit, felicitat de colegii lui, dintre care nu toți reușiseră. La invitația profesorului a încercat și însoțitorul, de trei ori, fără să reușească.
E un copil independent, integrat și recuperat? Nu. Mai are un drum lung și greu înainte. Dar privind de unde a plecat, a fost un drum spectaculos.
Cine a făcut posibil
Nimic din toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla dacă directoarea grădiniței și educatoarea nu ar fi fost deschise și nu ar fi sprijinit echipa din jurul copilului. Echipa era formată în principal din mamă, un terapeut și analistul comportamental. Niciunul dintre obiectivele planului de intervenție din vremea grădiniței nu a avut legătură cu programa, cu academicul sau cu regulile grădiniței. La fel, nimic nu s-ar fi putut întâmpla fără o serie de dascăli din școala primară, începând cu directorul, profesorul de arte, profesoara de engleză, învățătoarea, profesoara de muzică, doamnele de serviciu și profesorul de sport, care au sprijinit echipa și au încercat să lucreze împreună cu ea. Grădinița și școala au fost folosite de echipă drept medii de predare, imposibil de reprodus artificial. Învățătoarea a preluat de la analistul comportamental sisteme de recompensare generalizată și le-a aplicat pentru toți copiii din clasă.
Un rol crucial l-au avut și părinții celorlalți copii. Copiii sunt copii, modelabili prin definiție și cu nevoie de îndrumare, iar îndrumarea la vârsta aceasta vine în proporție covârșitoare de acasă. Mama lui M. și-a luat rolul în serios și a cultivat prietenii cu ceilalți părinți din clasă. Încet, structurat, asumat și cu zâmbetul pe buze.
Povestea este reală. Copilul la 5 ani nu avea nicio raportare socială, nu știa să mestece, avea multe autostimulări, nicio inițiere, făcea cereri din 1-2 cuvinte și, în afara obsesiilor lui, nu era interesat de nimic. Ai putea spune că a fost noroc. Într-o anumită măsură ai avea dreptate. Dar norocul a fost construit cu grijă și migală, cărămidă cu cărămidă, de toți cei implicați: părinți, terapeut, analist, familie, cadre didactice, colegi și părinții lor. Toți priviți ca variabile care pot aduce lucruri pozitive sau negative în viața lui.
Un băiat din apropierea Bucureștiului
Părinții au obținut diagnosticul devreme, când băiatul avea 2 ani și jumătate. Mama a simțit că ceva nu e în regulă înainte să împlinească 2 ani, dar nu știa să pună degetul pe rană până când i-a mărturisit temerile pediatrului. Acesta a trimis-o la un medic psihiatru, apoi la al doilea și la al treilea, la București. Niciunul nu a ezitat să pună diagnosticul: întârziere în dezvoltare și tulburare din spectrul autist. Toți trei au recomandat să înceapă terapia cât mai repede. Părinții au găsit un cabinet și au început.
După primele 6 luni progresele erau minime. Terapeutul le-a arătat că în cabinet copilul lucrează și face progrese: învățase să arate culorile și să facă încastre și puzzle. După fiecare succes îl lăuda foarte zgomotos și teatral, iar copilul era fericit. Așa au aflat părinții că „Bravo!”, „Grozav!” și „Foarte bine!” se numesc recompense sociale.
Au mai trecut câteva luni și, din perspectiva părinților, a apărut brusc opoziționismul. Copilul nu mai voia să meargă la cabinet. Se tăvălea pe jos când auzea că merge la terapeută. Dacă mama sau tata scoteau din dulap un puzzle sau un încastru, începea să plângă. Totul a escaladat și copilul a devenit opozițional la orice îi cereau și la orice întrebare. Ziua era un lung șir de crize, chiar și pentru cele mai banale lucruri. Verbalul nu apăruse, iar comunicarea era zero sau aproape zero. Trecuse aproape un an și jumătate de la diagnostic, iar mama era disperată. Băiatul avea 4 ani și era complet diferit de copiii prietenilor și vecinilor de aceeași vârstă. A continuat să-l ducă la cabinet, dar a decis să încerce și altceva: s-a înscris într-un program online al unei organizații din București. Ce avea de pierdut?
Au urmat primele două ședințe, online, în care a primit câteva teme pentru acasă. Nu grele. La prima vedere chiar ușoare: să se joace cu cel mic într-un anumit fel, specific, în detaliu. Când a început, a aflat că nu erau deloc ușoare. Erau contraintuitive. Dar nu s-a lăsat. Erau două reguli de păstrat pe tot parcursul zilei și două moduri de joc, care acopereau vreo 15 minute pe zi, putând fi împărțite în 2 sau 3 reprize. În a doua lună s-au adăugat câteva jocuri, la fel de contraintuitive și cumva sâcâitoare. De data aceasta nu a mai căzut în capcana de a le crede ușoare. S-a ținut de treabă și a făcut cât de bine a putut. Cei cu care lucra au analizat cu ea, secundă cu secundă, videoclipurile pe care le trimitea, iar ea a ținut cont de corecții.
În a treia lună copilul a cerut verbal, pentru prima dată în viața lui, ceva. Afine. Mama a crezut întâi că nu aude bine. Copilul a repetat și ea s-a grăbit să-i dea. Au urmat câteva luni în care avea alt copil: prezent, atent la ce se întâmplă în jur, cu inițiativă de joc funcțional, lipit de mamă. A ajuns la peste 100 de cuvinte pe care le spunea și le cerea, apoi la propoziții de două cuvinte, apoi de trei.
Apoi mama a hotărât să-și facă echipă acasă. A luat legătura cu un analist comportamental și și-a angajat doi terapeuți. De aici lucrurile au explodat, iar copilul a început să învețe repede.
De curând a trecut un an de la momentul în care mama era disperată. Acum nu mai e. Știe că drumul este lung și că băiatul are mult de recuperat, dar vede lumina de la capătul tunelului. Vorbește în propoziții și poartă conversații, momentan scurte, în care inițiază 2-3 schimburi de replici. Se joacă cu colegii de la grădiniță și s-a împrietenit cu două fetițe. Și în parc are succes cu copiii.
Programul în care s-a înscris mama este un program de mentorat al Autism Educational Project: o intervenție de Analiză Comportamentală Aplicată care se face asupra părinților. Principiul este că un părinte care își schimbă comportamentul față de propriul copil generează o schimbare uriașă în comportamentul copilului.
Povestea ta nu este etalonul
Povestea lui M. a stârnit la momentul când a fost prima oară publicată comentarii precum „se întâmplă în România?”, „pare ireală povestea”, „nu cred că era autist”, „ăștia au avut bani”. Aș fi putut scrie o poveste foarte asemănătoare despre alți copii. Toți au avut un parcurs asemănător. Unii au ajuns mult mai departe decât fiul nostru la vârsta lor, alții mai puțin, dar, într-o măsură mai mare sau mai mică, indiferent de capacitatea cognitivă, toți evoluează. Toți sunt copii documentați: filmați din toate unghiurile, evaluați cel puțin o dată pe an de o terță parte, ca echipa să nu fie subiectivă, cu planuri de intervenție pentru fiecare mediu în care trăiesc, de la casă și stradă până la sport, școală, petreceri și gătit.
Când povestea ta, oricare ar fi ea, este etalonul și tot ce ți se întâmplă rău e din cauza altora sau a ghinionului, ai pierdut bătălia înainte de a începe. Povestea lui M. a fost scrisă pentru ca alții să învețe: să se întrebe de ce nu le iese, ce ar trebui să facă altfel, ce ar trebui să schimbe. Când lucrurile nu merg cum a fost planificat, analistul comportamental verifică mai întâi cum a fost implementată intervenția, pentru că în aproape toate cazurile acolo e problema. Nu e vina copilului că nu învață, ci a echipei care nu a găsit strategia potrivită.
O modalitate de a verifica o intervenție bazată pe recompensă este acronimul VERMI:
- V - valoarea recompensei din perspectiva copilului: cât de mult își dorește recompensa.
- E - efortul pe care trebuie să-l facă copilul pentru a o obține. Dacă nu există echilibru între efort și valoare, copilul nu va face, pentru că din perspectiva lui nu merită.
- R - rata la care se oferă recompensa: cât de des. Dacă ți-ai primi salariul de două ori pe an, cât de motivat ai mai fi?
- M - magnitudinea recompensei: cât de multă recompensă este nevoie pentru ca efortul să aibă sens.
- I - imediatețea: cât de repede după răspunsul corect a venit recompensa.