Strigatul pe nume: de ce copilul tău nu se întoarce când îl chemi
Cum arată în fiecare zi
Ești în bucătărie. Copilul se joacă în sufragerie cu spatele la tine. Îi spui numele o dată. Apoi încă o dată. Apoi mai tare.
Nimic. Nici măcar o mișcare din cap.
Începi să te întrebi dacă aude. Poate că e o problemă de auz. Ți-a spus cineva că poate fi semn de autism. Seara citești pe internet că „nu răspunde la nume” e un semn de alarmă și nu mai dormi.
Îți spun din capul locului un lucru: de cele mai multe ori copilul aude foarte bine. Doar că a învățat ceva despre numele lui.
Lucrurile sunt însă ușor diferite
Hai să disecăm un strop ce aude copilul tău când îi pronunți numele.
Gândește-te la ultima zi. „Matei, nu pune mâna acolo.” „Matei, vino încoace.” „Matei, stai.” „Matei, mănâncă.” Aproape de fiecare dată când numele lui apare urmează fie o interdicție fie o sarcină. Adică fie i se ia ceva, fie i se cere ceva.
Un copil care învață ușor mai prinde și cealaltă parte: uneori după nume vine și ceva bun. O joacă. O surpriză. O gâdilitură. Un copil care învață mai greu prinde doar regula simplă: numele meu înseamnă „nu am voie” sau „trebuie să fac un efort”.
Ce face un om cu un cuvânt care nu i-a adus niciodată nimic bun? Îl ignoră. Pur și simplu.
Pe cale de consecință ignorarea nu e un defect al copilului și nici o problemă de auz. E o strategie care a funcționat: dacă nu răspund scap de sarcină sau măcar o amân. Iar dacă îl strigi de trei ori la rând și nu se întâmplă nimic primește o dovadă în plus că nu trebuia să răspundă la prima.
Socoteala care schimbă totul
În acest articol vorbesc cu tine, părintele, pentru că doar tu poți face schimbarea. Să vedem de ce.
Un copil cu autism petrece la centru sau la cabinet între 6 și 15-20 de ore pe săptămână. Cu familia petrece în același interval între 80 și 105. Fii tu judecătorul: cum ar putea 6 ore să schimbe ceea ce se întâmplă în celelalte 105?
Acum o temă pentru acasă. Mâine pune pe masă o cutie cu bețișoare. De fiecare dată când îi spui numele copilului arunci un bețișor în cutie. Seara numără-le. Și apoi numără câte dintre ele au fost urmate de o interdicție sau de o sarcină. Cei mai mulți părinți se miră.
Ce faci de mâine
Pasul 0: înainte de orice, 2-3 zile fără numele lui. Toată familia îi spune altfel când îi cere ceva sau îi interzice ceva: iubire, pui, buburuză, înger. Chiar și „hai să ne jucăm” e o instrucție. Numele lui dispare din vocabularul vostru o vreme. Te întrebi de unde va ști că vorbești cu el? Până acum a dat semne că știa? Atunci ți-ai răspuns deja.
Pasul 1: pregătește recompensa. Ia o foaie și scrie tot ce îi place: un dulce, o gâdilitură, un pupic, o jucărie preferată. Alege ceva ce îl interesează pe el. Nu ce te-ar interesa pe tine.
Pasul 2: ziua 1-2. De 8-10 ori pe zi te așezi în fața lui la vreo 50 cm și la nivelul ochilor lui. Îl strigi pe nume o singură dată și îi dai recompensa. Pe mute. Fără întrebări și fără instrucții. Apoi pleci.
Pasul 3: ziua 3-4. Acum recompensa vine doar dacă s-a oprit din ce făcea sau s-a uitat la tine. Dacă nu a reacționat, nu scoate recompensa. Pleci și încerci peste o jumătate de oră. Nu e vina lui. De obicei înseamnă că recompensa nu a fost una bună pentru el.
Pasul 4: ziua 5-7. Alternezi: o dată din față o dată din spate tot de la 50 cm. Apoi îi amesteci la întâmplare.
Pasul 5: ziua 8-9. Te îndepărtezi la 2-3 metri. Ridici recompensa ca s-o vadă și aștepți să vină el la tine.
Pasul 6: ziua 10 și după aceea. Îl strigi din altă cameră. Dacă nu vine în 10 secunde, un al doilea adult îl împinge ușor de la spate spre camera în care aștepți. Fără să scoată o vorbă. Când ajunge, îl recompensezi de parcă ar fi venit singur.
Două reguli de fier, de la primul pas până la ultimul:
- Îl strigi o singură dată. Niciodată a doua oară.
- Toată secvența, de la strigat la recompensă, nu durează mai mult de 10 secunde. Apoi pleci. Chiar abrupt. Dacă vine după tine și vrea să vă jucați, e minunat. Dar asta nu mai face parte din exercițiu.
După ce merge. Succesul nu e pentru totdeauna. O abilitate care nu e întreținută, dispare. Din ziua în care răspunde la nume în aproape toate situațiile, ține un echilibru: cel mult jumătate din ocaziile în care îl strigi să fie urmate de interdicții sau instrucții. Restul să fie urmate de lucruri bune.
Dacă între timp te tot întrebi de auz, du-l la o audiogramă și întreabă medicul. Exercițiul de mai sus nu înlocuiește un consult.
Ce rămâne după cele 10 secunde
Copilul tău nu te-a ignorat ca să te supere. A învățat, cu mintea lui, o regulă care avea sens. Tu îi poți da alta, mai bună: numele meu înseamnă că urmează ceva plăcut.
Zece secunde, de câteva ori pe zi. Atât. Iar dacă după două-trei săptămâni nu vezi nicio schimbare, nu e vina lui. Ceva din procedură trebuie ajustat și de obicei e recompensa.
Dacă lucrezi cu un analist comportamental, arată-i acest text și spune-i ce faci. Veți lucra mai bine împreună.